Intenţia nu a fost o abordare formală asemenea cu cea rezultată, ci s-a cristalizat in situ, datorită constrângerilor fizice ale terenului ... lăţimea terenului.
Dar ce se pare a fi fost un impediment s-a dovedit în final a fi factorul generator al unui tip de biserică cu o morfologie oarecum insolită la nivel planimetric şi volumetric.
Datorită laţimii foarte restrânse a terenului, biserica s-a dezvoltat foarte mult pe direcţia est-vest, rezultând practic două biserici alipite. Această procedură nu este deloc nouă în evoluţia formală a bisericilor ortodoxe. Arhitectura bizantină a perioadei medii a făcut adesea uz de un asemenea procedeu. În loc să construiască biserici mari, lucru imposibil la momentul respectiv, se opta pentru construirea unei structuri de bază, în care nucleul era înconjurat de o serie de deambulatorii. Asfel dacă mai era nevoie de spaţii, bisericii i se mai putea un corp sau în anumite cazuri chiar încă o biserică.

Această abordare poate fi modelul după care s-a dezvoltat în Ţara Românească de-a lungul secolului al XVII-lea, bisercile pe plan trilobat cu pronaosul supralărgit, precum complexele mănăstireşti Mitropolia din Bucureşti, Hurezi în Olteni, Văcăreşti în Bucureşti. Acestea nu sunt altceva decât un naos constituit dintr-o primă biserică de tip trilobat la care se alipeşte un pronaos în cruce greacă înscrisă tipică sau restransă la două puncte de sprijin.

 


În cazul bisericii de faţă avem de-a face cu două biserici în cruce greacă înscrisă alipite, formând naosul noi biserici rezultate. Specific acestei biserici este lipsa celei de a doua turle, omniprezentă în cazurile mai sus amintite şi a căror siluetă a devenit o emblemă a bisericilor de secol XVII-XVIII.
Se poate observa o particularitate a volumetriei. Cei doi cilindri din partea nordică şi sudică care întregesc crucea, nu se continuă până la partea superioară a cilindrilor estici şi vestici, ci se opresc undeva la nivelul încăperilor dintre braţele crucii. Astfel deasupra lor se lasă să se formeze două timpane. O asemenea particularitate apărea la multe biserici de dimensiuni mari ridicate în perioada iustiniană (Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Efes) şi îsi poate găsi justificarea într-o mai clară punerea în evidentă a cubului, format sub cupolă, ca formă geometrică indispensabilă în arhitectura eclezială. Cubul ca proiecţie a Ierusalimului Ceresc, peste care apoi se continuă semisfera cupolei, ca proiecţie a "cerurilor". În continuare icoana Hristos Pantocrator este reprezentată într-un cerc bordat de un nimb ieşit în relief, ca şi cum ar depăşi fizic planul cupolei, situându-se într-o transpunere arhitecturală "deasupra cerurilor".